Eterna Italia

Posted by on Jul 14, 2012 in First page, Preparations, Unknown VIETNAM | 0 comments

[Romanian version]

Am intrat în Italia…un copil de lângă mine zice încet, cu o voce tristă: ciao, Italia. L-am întrebat dacă locuiește în Italia și mi-a răspuns că nu, dar de 5 ani vine să își petreacă vacanța în Torino, la mama lui.

“Îți place Italia?” …”Nu”.

Mă uitam la autostrada interminabilă și mă gândeam….nici mie nu îmi plăcea Italia…Aveam vârsta lui când am mers prima dată să îmi petrec vacanța cu părinții mei, exact ca el. Ai mei voiau ca eu și sora mea să ne mutăm de tot în Italia. Pregătiserăm toate actele, trebuia doar să ridicăm foaia matricolă de la școală. Acolo, în fața biroului directorului am început să plâng și am zis că eu nu vreau să mut în Italia. Nu m-am mai mutat.

Am mers doar în vacanță. Dacă adun toate  lunile de vară petrecute acolo, se face un an de zile în care am pierdut vremea prin Italia. Nu mi-a plăcut deloc când am ajuns acolo și eram fericită că nu m-am mutat. Ai mei locuiau de mulți ani într-un sat mai retras, la poalele unui munte. Acolo nu mergea nimeni pe jos. Niciodată nu vedeai țipenie de om pe stradă. Mergeau cu mașina chiar dacă aveau 20 de metri de mers. Nu îi înțelegeam și nu îmi plăcea disprețul cu care erau priviți românii. Nu îmi plăcea că nu aveam voie să ies singură prin oras, pentru că era periculos…nu îmi plăcea că nu puteam explora singură lumea în care trebuia să petrec multe veri.

Am învățat limba italiană uitându-mă la desene animate, ascultând muzică, întrebând în stânga și în dreapta cuvinte. Îmi plăcea sonoritatea dulce pe care o avea. Nu înțelegeam cum niste oameni atât de rigizi pot avea o limbă așa frumoasă. Îmi era dor de umanitatea României. În Italia totul era prea mecanicizat, prea lipsit de sensibilitate. Ca o autostradă imensă, cu păduri aranjate în rânduri, unde spontaneitatea nu își are locul. Așa era Italia în ochii unei fetițe de 12 ani obisnuită să zburde pe dealuri la bunici, să stea tolănită cu orele în păduri și să bântuie prin orașe.

Acum, la 20 de ani, mă gândeam la toate poveștile care au fost trăite aici de imigranți. Toate despărțirile dese și numeroase la care au fost supuși copii, părinți, frați și surori, toate legate de această țară neînțeleasă.  Italia pare mai rea doar pentru că e țara care ne-a răpit prezența celor dragi.

Oare câte sute de mii de oameni au spus triști “ciao Italia”, sperând să vină repede clipa când își iau la revedere de la ea cu zâmbetul pe buze? Câte sute de oameni nu au sperat, au fost înșelați, au trăit angoasa străinului care nu cunoaște nimic despre lumea în care intră? Câte sute de copii nu s-au mutat în Italia lăsând în urmă prieteni, profesori dragi, pentru o lume cu care nu au nimic in comun?

Eterna Italie a fost martora multor vise, speranțe, unele împlinite, altele zdrobite, dar toate suprapuse peste o lume lăsată în urmă, ascunsă în amintiri îndepărtate ale unei vieți sfârșite.

Italia are și o parte frumoasă. Dar partea aceasta nu este vizibilă într-un microbuz plin cu oameni triști, care trec granița în căutarea unei vieți mai bune. Tot ce găsesc e un grad ridicat de confort. Viața lor nu va fi niciodată mai bună. Pentru că sunt singuri, departe de familie. Pentru că sunt străini.

Toate aceste gânduri îmi treceau prin cap pe autostrăzile Italiei…plecaserăm de 2 zile din Bucuresti, parcursesem interminabilul drum până la Arad, unde am cunoscut niște oameni minunati și trecuseră multe ore de când mergeam cu microbuzul, cu Bella și Ness așteptând răbdători sub scaun.

A fost un drum relativ liniștit, având în vedere că aveam 5 rucsaci și 2 căței cu noi. În Arad am fost primiți minunat de Minerva, Zsolt, Radu si cățelul lor, Monty. Am avut ocazia să îl vedem pe Ness bălăcindu-se în Mureș și pe Bella asumându-și rolul de șefă de haită. M-am simtit în vacanță, înconjurată de oameni frumoși, într-un oraș frumos. O oază de liniște înainte de alte 24 de ore de microbuz.

Cand am ajuns la casa alor mei, cățeii erau în culmea bucuriei când au văzut ce grădină au la dispoziție pentru alergat…2 zile au țopăit continuu. Uitasem ce frumos e locul unde locuiesc ai mei…Sperăm să le placa și cățeilor locul unde vor petrece următoarele 3 luni. Poate învață italiana între timp. Deocamdată Bella i-a pus la punct pe toți. Nu a vrut să îmi spună în ce limbă. Acum în Piossassco este un festival local. Singura dată când oamenii merg pe jos pe aici.

Va urma….Mont Blanc, Chamonix si ultimele pregatiri pentru Vietnam.

[English version]

We entered Italy…a child near me whispered, with a sad voice: ciao Italy. I asked him if he lives in Italy and he answered no.

Do you like Italy? No.

I was looking on the endless highway and I was thinking…I didn’t like Italy too…I had his age when I came here to spend my holiday with my parents, exactly like him. My parents wanted me and my sister to move in Italy. We had all the papers prepared, the only thing we had to do is to take the situation from school. There, in front of the headmaster, I started to cry and I told them I don’t want to go. I didn’t move anymore.

I went only in holiday. If I sum up all the summer months I spent there, it is a year that I wasted my time in Itay. I didn’t like it at all when I got there and I was happy that I decided not to move. My parents lived from many years in a small village, at the base of a mountain. Nobody walked there. They used cars even if they had 20 meters a distance. I couldn’t understand them and I didn’t like the way Roumanians were seen between Italians. I wasn’t allowed to go alone in the city, because it was too dangerous…I didn’t like that I couldn’t explore by myself the world I had to spend many summers.

I learned Italian watching cartoons, listening to music, asking words to people. I liked the sweet sonority this language has. I couldn’t understand how some rigid people could speak such a beautiful language. I missed the humanity of Romania. In Italy all the things were too mechanically, lacking sensibility, as an endless highway, with forests arranged in rows, where spontaneity didn’t have place. That was the Italy  in the eyes of a 12 years old girl used to swirl on the hills, to stay hours in the forest, and to rage in the towns.

Now, at the age of 20, I was thinking at all the stories lived here by the immigrants. All the harsh separations children, parents, brothers and sisters were  part of, all related to this misjudged country.   Italy seems such a bad country just because it’s the one that took us the presence of our beloved ones.

How many hundred of thousands whispered sadly “ciao Italia”, hoping that the moment when they say good-bye to it with a smile on their face it will come soon? How many hundred of people hoped, were deceived, lived the anxiety of the foreigner that does not know anything about the world it enters in? How many hundred of children moved in Italy leaving back friends, teachers, for a world they have nothing in common with?

 The eternal Italy was the witness of many dreams, hopes, one of them accomplished, the other ones smashed, but all of them overlapping a world leaved behind, hidden in remote memories of an ended life.

Italy has a beautiful part too. But this part isn’t visible in a mini-bus full with sad people, that are passing the border in searching of a better life. All they find is a higher degree of comfort. Their life would never be better. Because they are alone, away of family. Because they are foreigners.

All these thoughts were passing through my mind on the highways of Italy…we had been travelling for 2 days. We did the endless travel from Bucharest to Arad, where I met some wonderful people, and it has been a while since we were travelling by mini-bus, with Bella and Ness waiting  patient under the seats.

It was a quite a quiet road, seeing that we had 5 backpack and 2 dogs with us. In Arad we were wonderful received by Minerva, Zsolt, Radu, and their dog, Monty. We had the occasion to see Ness running through the Mureș river and Bella being the boss of the pack. I felt like holiday, surrounded by beautiful people, in a beautiful city. An oasis of silence before other 24 hourd of mini-bus.

When I reached my parents house, the puppies  were very happy when they saw the big garden they had for running…2 days they just played continuous. I hope they will like the place where they will spend the next 3 months. Maybe they learn Italian meanwhile. Yet, Bella barked at all the dogs around the house. She didn’t want to tell my in what language.

Now in Piossassco is a local festival. The only time people walk around here.

To be continued…Mont Blanc, Chamonix, and Vietnam.

Leave a Comment