Mont Blanc- o provocare ce merită trăită

Posted by on Jul 18, 2012 in First page, Preparations, Unknown VIETNAM | 2 comments

[Roumanian version]

Ideea de a escalada Mont Blanc-ul mi-a venit anul trecut, în Ladakh. Eram la o trecătoare de 5000 si ceva de metri și mă gândeam…acum suntem mai sus decât am fi pe Mont Blanc. Mă simțeam foarte bine acolo sus și o curiozitate acerbă mă făcea să mă întreb cum m-aș simți pe Mont Blanc.

Așa că am făcut loc și pentru o escaladă scurtă înghesuită în planurile pentru această vară. Mont Blancul se potrivea cu atât mai bine cu cât oricum trebuia să merg în Italia să îmi vizitez părinții, iar Mont Blanc este foarte aproape de ei.

După ce ne-am dezmeticit după lungul drum până în Italia, am făcut câteva mici cumpărături..o frontală, butelii, mâncare, și am pornit la drum cu noaptea în cap. Ploua mărunt și în Aosta era deja ceață. Am trecut prin tunelul de 11 km în Franța, ne-am mai învârtit prin Chamonix puțin, apoi am plecat în Les Houches, unde am urcat cu telecabina până la Bellevue, apoi cu tramvaiul o stație. Mirosea a mușchi și a flori alpine. Părea un început promițător, iau eu abia așteptam să începem să începem urcușul.

Am început să mergem destul de dezordonat. Erau foarte mulți oameni care urcau. Nu îmi venea să cred că toți mergeau pe Mont Blanc. Trăiam cu impresia că vor merge până pe prima creastă și că se vor opri. Dar veneau cu zecile și ne depășeau. Noi aveam bagaje destul de grele și mergeam încet. Pe mine mă lua o amețeală vagă pe măsură ce urcam. Drumul era foarte abrupt, plin de bolovăniș și bătea un vânt care m-ar fi aruncat în prăpastie dacă nu aveam rucsacul în spate. Mergeam, mergeam, mergeam… de jos distanțele păreau foarte mici, dar când urcam aveam impresia că urcăm de săptămâni și nu mai ajungem. Drumul devenea din ce în ce mai abrupt și îngust, aerul din ce în ce mai puțin, noi din  ce în ce mai obosiți.

La un moment dat vântul s-a oprit brusc, ceața a dispărut și în depărtare a apărut Mont Blanc, înalt, mândru, dominând toată valea. Mi s-a tăiat respirația și mi-a venit gândul pe care tot încercam să îl alung, că nu voi reuși să îl escaladez acum, că mai întâi trebuie să mă împrietenesc cu muntele, să primesc acordul de la el pentru a ajunge până în vârf. Munții au o forță incredibilă. Îți pot transmite forța lor, dar pot să te și distrugă dacă nu știi cum să îi abordezi. Și nu mă refer la partea tehnică. Mă refer la relația directă om- munte. Se știe că munții sunt orgolioși și că se simt trădați dacă încerci să îi domini. Trebuie să înveți să le respecți măreția, să o înțelegi, abia apoi să faci primul pas. Mulți oameni ignoră acest lucru. De aceea au loc atâtea tragedii.

Am ajuns deci, frânți de oboseală la primul refugiu. Am rămăs uimită când am văzut câți oameni erau acolo. Parcă era în plin festival. Am avut și o descoperire mai puțin plăcută. Bocancii erau prea rigizi și făcusem răni. Abia mai puteam merge. Aveam dureri cumplite și o stare de greață de la altitudine. Ne-am încălzit cu o ciorbă la plic și șnițele și pâine făcute de mama. Nu știu cum a reușit să ni le strecoare în punga cu mâncare, dar ne-au prins bine.

Miroase a iarnă amestecată cu flori, deși cortul nostru e lângă o toaletă.  Avem însă priveliște spre vârf. E aproape 10 seara, dar aici, sus, culorile se învârt odată cu vântul. Muntele oscilează între amenințător și fascinant. Mă cheamă și râde de mine că am obosit, că sunt amețită de la altitudine. Din nou mă fascinează misterul muntelui, felul în care te vlăguiește, în care se enervează și te doboară la pământ cu o rafală de vânt. Muntele trebuie să aibă un spirit foarte bun din moment ce există flori așa frumoase care îi țin companie. Sunt mici, fragile, dar puternice.

Am adormit buștean cu gândul de a mă trezi la 3 dimineața, să pornim spre vârf. Toată noaptea a urlat muntele amenințător, ca un leu înfuriat. mă treceau fiorii și mă ghemuiam mai bine în sacul de dormit. Când am deschis ochii era deja lumină afară. Cu siguranță nu era 3. Era 10 jumate. Am oftat tristă la gândul că azi nu mai putem porni spre vârf. Trebuia să mai prelungim șederea cu o zi, iar asta însemna să ajungem în Piossassco miercuri seara. Noi joi aveam avion spre Dubai.

Când m-am încălțat am avut niște dureri îngrozitoare. Abia îmi intra piciorul în bocanc și rănile îmi pulsau violent. A trebuit să luăm o decizie. M-am întors spre Mont Blanc și l-am întrebat dacă îmi dă permisiunea să urc mai departe, sau ar trebui să renunț. Nu am primit permisiunea. Am zâmbit atunci muntelui, mi-am luat la revedere, și am strâns cortul. Coborârea până în Les Houches a fost foarte rapidă. Dar făceam pauze lungi și dese. La coborâre mă dureau rănile și mai tare. Îmi târam picioarele cu grimase amuzante, mă sprijineam în două bețe și înaintam încet, de parcă aș fi urcat pe Everest.

La un moment dat, când nu mai erau pietre și bolovani pe cărare, nu am mai rezistat și m-am descălțat. În secunda următoare mi-a țâșnit sângele lângă un deget. Atinsesem o piatră ascuțită. Dar mersul desculță prin pietre ascuțite și spini era mult mai confortabil decât acei bocanci. Îmi era ciudă pe bocanci, pe mine, că nu i-am testat înainte, pe situație. A trebui să mă încalț din nou la sfârșit, când era din nou bolovăniș. Durerile erau insuportabile, abia mai puteam sta în picioare.

Am ajuns însă la tramvai, la telecabină, în Les Houches, în Chamonix. Aveam autocar abia a doua zi dimineață. Un eventual tren ne-ar fi dus prin Elveția făcea 8 ore. Ne-am învârtit în Chamonix, ne-am târât prin oraș, ne-am minunat de prețurile exorbitante și când a venit noaptea ne-am instalat cortul la poalele muntelui, lângă o parcare de rulote, unde mai era un cort. Proprietarul celuilalt cort a spus că teoretic nu sunt permise corturile acolo, dar el stă de o lună și nu i-a zis nimeni nimic.

Dimineața ne-am trezit la 6. Cel puțin așa zicea ceasul nostru după ce l-am fixat cu o oră înainte. Mi-am amintit pățania noastră din Nepal și înainte de a strânge cortul am zis că mai verific o dată…era cam întuneric pentru 6 dimineața. Noi în loc să dăm ceasul înapoi, l-am dat înainte. Era de fapt 4 dimineața. Am fi stat vreo 5 ore în gară dacă apucam să strângem cortul.

Am ajuns în Torino după 4 ore de mers cu autocarul, pe care l-am schimbat de 3 ori. Eram puțin dezamăgită de faptul că nu am reușit să ajungem în vârf, dar mă felicitam pentru decizia de a ne fi întors. Cu siguranță picioarele mele nu ar fi făcut față Culoarului Morții. A fost însă o experiență interesantă, am văzut niște peisaje uimitoare, m-am bucurat de o liniște dumnezeiască. Dacă ar fi să mai merg o dată, nu aș sta pe gânduri. Chiar dacă nu aș ajunge nici a doua oară în top. Topul nu este un scop. Partea cea mai frumoasă este până acolo. Mont Blanc, cu siguranță ne vom revedea…

P.S. Am aflat a doua zi că a fost avalanșă pe Mont Blanc, cu 9 morți și 11 răniți. Se pare că a fost decizia bună, aceea de a nu forța lucrurile și de a ne întoarce.

[English version]

Mont Blanc, a provocation that deserves to be lived

The idea of climbing Mont Blanc came in my mind last year, in Ladakh. I was on a pass over 5000 meters and I was thinking…now we are on a higher altitude than if we were on Mont Blanc. I was feeling very good up there and a big curiosity made me ask myself how I would feel if I were on Mont Blanc.

So, I included a short climb in my plans for this summer. Mont Blanc was fetching so good because I still had to go to Italy to visit my parents anyway, and Mont Blanc is so close to them.

After we’ve got some rest after the long road to Italy, we made some shopping,  a frontal torch, a gas bottle, food, and we went on road in the early morning. It was pouring rain and in Aosta was foggy. We passed through the tunnel of 11 km to  France, we went to Chamonix, and after to Les Houches, were we went by cable till Bellevue, and after we took the tram one station. It smelled like alpine flowers and moss. It looked like a good beginning, and I couldn’t wait to start climbing.

We started quite chaotic. There were many people climbing. I couldn’t believe that all of them were going on Mont Blanc.  I had the impression that they will walk a little and then go back. But they were a lot of them and they were much faster than us. We had heavy luggage and we climbed very slow. I had a vague dizziness that was accentuated while I was getting at a higher altitude. The road was very steep, full with boulders and a very strong wind would throw me in the gap if I haven’t had the backpack. We were climbing, climbing, climbing…from downside the distances seemed very short, but when we climbed, we had the sensation that we were climbing from weeks and wouldn’t arrive at all. The road was increasingly steeper and narrower, the air less, and, we were more tired as we continued to climb.

Suddenly, the wind stopped, the fog disappeared, and, in the distance, Mont Blanc appeared, high, proud, dominating all the valley. My breath was still and a thought that I was trying to drive away came to my mind: I wouldn’t succeed to climb it now. First, I have to become friend with the mountain, to get his agreement for getting to the top. And I am not referring to the technical part. I refer to the relationship human-mountain. It is known that mountains are very proud and they feel betrayed if you try to dominate them. You have to learn to respect their greatness, to understand it, than to take your first step. Many people ignore this thing. That’s why there are so many tragedies.

We arrived very tired at the first shelter. I was astonished when I saw how many people were there. It looked like a festival or something. Yet I made another discover less pleasant. My boots were too rigid and my feet were hurt. I hardly walked. My feet were terribly aching and I was sick because of the altitude. In a few hours we came from 0 meters to 3167 meters. We refreshed ourselves with an instant soup and some schnitzels and bread cooked by my mom. I don’t know how she managed to put them in our bag without seeing her, but we enjoyed it.

[…]

It smells like winter mixed with flowers, even if our tent is near a toilet. We have the view towards Mont Blanc. It is almost 10 pm, but here, upside, the colors are spinning with the wind. The mountain varies between threatening and fascinating. He is calling me and laughing on me because I’ve got tired, because I am dizzy. The mystery of the mountain fascinates me again, the way it devitalize you, the way it gets angry and knock you down  with one flurry. The mountain has to have a good spirit, given that there are such beautiful flowers that keep it company. There are small, fragile, but strong.

I fell asleep very deep with a plan in my mind: to wake up at 3 am, to start climbing to the top. All the night the mountain screamed threatening, as a furious lion. When I opened my eyes, the sun was already shining. It certainly wasn’t 3 am. It was 10:30. I sighted sad at the thought that we couldn’t reach the top today anymore. We had to extend our staying with another day, and that meant to get to Piossasco Wednesday in the evening. On Thursday we had the plane to Dubai. 

When I put my boots on, I felt a terrible pain. My feet were hardly entered in the boots and my wounds were pulsing violently. We had to make a decision. I looked on the Mont Blanc and I ask him if he give me the permission to climb forward, or I should give up. I didn’t get it. I smiled at the mountain, I said good bye, and we packed the tent. The descending till Les Houches was very fast. But we took long and often breaks. The wounds were hurting even more. I was walking as if I were climbing the Everest.   

At a moment, when there were no more stones on the path, I couldn’t resist and I took off my shoes. In the next second, my blood blenched near a finger. I had touched a sharp stone. But walking without shoes was way more comfortable than those boots. I felt angry on the boots, on me, because I didn’t test them before, on the situation. I had to put on my shoes back, in the end, when the path was again full with sharp rocks. I could hardly stand.

We’ve got to the tram, to the cable, to Les Houches, to Chamonix. We had a bus just the next day, in the morning. The train would have taken us through Switzerland and it would have taken 8 hours. We walked around Chamonix, we marveled about the exorbitant prices, and when the night came, we raised our tent at the base of the mountain, near a parking area for caravans, where there was another tent. The owner of the other tent told us that theoretically tents are not allowed in there, but he has been staying from a month and nobody told him a thing.  

In the morning, we woke up at 6. At least that was the time our clock showed us. I remembered the experience we had in Nepal, and before packing the tent, I verified once more. It was too dark to be 6 am. It was actually 4 am. We made a mistake when we changed the time. We would have stayed 5 hours in the train station if we had packed the tent.

We reached Torino after 4 hours on the road while we changed 3 buses. I was a little disappointed about the fact that I couldn’t reach the top, but I was congratulating myself for the decision of coming back. Certainly my feet wouldn’t cope the Passage of the Death. Still it was quite an experience, I saw some spectacular views. If I could chose to go again, I would. Even if neither the second time I wouldn’t reach the top. The top is not a purpose. The most interesting part is until there. Mont Blanc, we’ll definitely see each other again.

P.S. The next day we found out that it was an avalanche on Mont Blanc. 9 men died and 11 were hurt. It seems we took the right decision, that of giving up and coming back.

2 Comments

  1. Am început să mergem destul de dezordonat. Erau foarte mulți oameni care urcau. Nu îmi venea să cred că toți mergeau pe Mont Blanc. Trăiam cu impresia că vor merge până pe prima creastă și că se vor opri. Dar veneau cu zecile și ne depășeau. Noi aveam bagaje destul de grele și mergeam încet. Pe mine mă lua o amețeală vagă pe măsură ce urcam. Drumul era foarte abrupt, plin de bolovăniș și bătea un vânt care m-ar fi aruncat în prăpastie dacă nu aveam rucsacul în spate. Mergeam, mergeam, mergeam… de jos distanțele păreau foarte mici, dar când urcam aveam impresia că urcăm de săptămâni și nu mai ajungem. Drumul devenea din ce în ce mai abrupt și îngust, aerul din ce în ce mai puțin, noi din ce în ce mai obosiți.

  2. Buna!

    Imi place cum ai descris relatia om-munte.
    Succes in viitoarele aventuri.

Leave a Comment