Ziua 12: oameni, locuri, atașamente

Posted by on Jul 28, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Încă o dată m-am trezit uitându-mă la baldachinul patului și am avut un sentiment foarte familiar. Același sentiment l-am avut când am scos capul pe ușă să văd dacă e soare sau nu, am salutat cu un zâmbet muncitorul care lucrează la bungaloul vecin și m-am dus să iau masa, iar în secunda următoare câinele a apărut să mă pupe de dimineață. Eu îi zic phucocel (pentru că rasa lui cu creastă încovrigată există doar pe insula Phu Quoc).

Mai interesant e că sentimentul ăsta a apărut din prima zi când am venit aici, și s-a amplificat cu fiecare zi și experiență trăită aici. Nu m-am atașat niciodată atât de mult de un loc încât să uit că mai trebuie să și plec. Pur și simplu îmi place fiecare lucru pe insula asta. Dar mai mult îmi plac oamenii. Sunt vreo 10 care se învârt în sus și în jos făcându-și treaba tăcuți. E puțin frustrant când vrei să știi totul despre ei, dar ei nu înțeleg engleza și nu poți decât să le ghicești poveștile, să intuiești miturile acestui loc. Chelnerul (Khanh) e un tânăr de 16 ani cu față inocentă și firavă, care zâmbește mereu. Îmi amintesc că în prima zi când am ajuns îl tot întrebam pe Stelian: ce are copilul ăsta de tot zâmbește așa? Nu vede că nu îl bagă nimeni în seamă? În lungile ore cât am stat la masă i-am studiat mișcările grațioase cu care servește, naturalețea cu care privește oamenii, și am ajuns să îi înțeleg zâmbetul sincer pe care nu se sfiește să îl arate. Ne-am împrietenit din ochi și a devenit o plăcere să mergem dimineața să îi cerem veșnica omletă. Dă locului o radiere de liniște și frumusețe care te face să revii mereu. Doar să îl vezi zâmbind din nou.

Un alt om interesant este muncitorul-șef de la bungalow. Nu aș putea spune ce vârstă are (într-adevăr nu îmi pot da seama de vârsta asiaticilor), dar are o figură frumoasă, muncește neîncetat, și totuși cu simplitate, nu vorbește niciodată și merge mereu cu privirea în pământ și gândul departe. Azi am fost mirată să îl văd întorcându-și privirea spre mine și zâmbind frumos. Nu că nu aș fi crezut că nu poate zâmbi frumos, ci pentru că nu credeam că e atent deloc la lumea asta. E primul loc unde găsesc muncitori filosofi atât de fragili și grațioși, ca niște balerini. Mai grațioși ca oamenii de afaceri. Mult.

Acestor oameni li se adaugă phucocelul, cătelul negru, jucăuș, prietenos, care vine mereu pe șezlongul meu să mă pupe și să îi scutur nisipul de pe bot. A, da. Și maseuza care îmi amintește zilnic că ar trebui să mă las epilată de ea. Am fost neplăcut surprinsă să descopăr o turistă retrăgându-se scârbită când a fost atinsă pe picior de ea. Așa e obiceiul ei..vine, îți pune mâna pe picior și îți zice că ar trebui să te epilezi. E stilul ei de a-și face reclamă și este chiar simpatică în insistențele ei. Arată ca o mamă veșnic veselă și pozitivă. Chiar dacă o refuzi, tot zâmbește și te întreabă de sănătate.

Am ajuns să mă înțeleg din priviri cu toți acești oameni simpli, frumoși, zâmbitori, optimiști. Comunicăm ca de la om la om, nonverbal, instinctual, cu lumina din ochi. Prezența fiecăruia a devenit parte din peisaj, zâmbetele lor în timp ce își execută activitățile zilnice țin loc de răsărit, care nu se vede niciodată de aici, din Vestul insulei. Îmi sunt dragi și simt că sentimentul e reciproc în sinceritatea lor nedisimulată.

Una peste alta, mai stăm o zi pe insulă și apoi chiar mergem…încă nu ne-am hotărât unde, dar sunt sigură că într-un loc la fel de frumos. Acum mă bucur de toate minunățiile de aici și îmi bucur ochii cu încă un apus minunat. Însula aceasta mi-a revelat lucruri de care nu eram conștientă înainte, pe plajele zgomotoase și aglomerate ale Europei, m-a botezat cu ploi nemaipomenite, mi-a arătat farmecele vieții tropicale.

Mă întreb…de ce am ales locul acesta? De ce Vietnamul? Nu știu încă, dar mă simt ca acasă aici. Una din explicații ar fi că în clasa a doua, când făceam quan qi do și învățam să număr în vietnameză, m-am dus acasă, m-am uitat pe hartă, am pus degetul pe un petic de culoare și mi-am zis: într-o zi o să număr în vietnameză în Vietnam. Și iata-mă: mot, hai, ba, bon, nam…

You can support Satwa Guna project by donating, or simply putting a banner on your website/blog.

The team is grateful for any kind of support. Thank you.

Supporting project Unknown VIETNAM
stelian@photodesign.ro: